Programul de reabilitare a blocurilor, aşa cum îl ştim, este MORT de facto. Demarat cu surle şi trâmbiţe, programul a eşuat lamentabil după doar 1 an şi jumătate din cauza lipsei de fonduri, deşi oficial încă nu se recunoaşte această stare de fapt.
Cu doar 5 luni în urmă, doamna Udrea, în calitatea sa de ministru al dezvoltării, se angaja că va finanţa reabilitarea a zeci de mii de locuinţe în toată ţara.
Însă surpriză: de curând a fost anunţat un alt program de reabilitare termică prin care asociaţiile de proprietari sunt invitate să îşi finanţeze în proporţie de 90% reabilitarea apartamentelor prin credite pe 5 ani. Singura contribuţie a statului, minimă de altfel, constă în garantarea împrumutului făcut de asociaţia de proprietari şi plata dobânzii aferente împrumutului. Nimic mai mult.
Iată că bunele intenţii ale guvernului şi-au găsit sfârşitul. Pentru a nu-şi pune în cap asociaţiile de proprietari înscrise cu multe eforturi în program, guvernul a ales să păstreze în vigoare ambele forme ale programului.
Acum vin şi vă întreb eu: dacă aţi avea de ales între a vă cumpăra dumneavoastră un autoturism în rate şi a primi aproape gratuit maşina, ce aţi alege? Mai ales dacă aveţi şi un salariu redus cu 25% sau un TVA de 24% de plătit…
Programul de reabilitare termică a fost la fel de bun ca şi programul prima casă. Ambele au murit ca tinere speranţe!
Subiectul reorganizării modului de administrare al Bucurestiului şi eventual al zonei metropolitane Bucuresti – Ilfov este readus în discuţie de către prefectul capitalei, domnul Mihai Atănăsoaie. Astfel, descoperim că există în acest moment o propunere, într-o formă incipientă, aflată în dezbatere privind administrarea Bucureştiului.
Afirmaţia prefectului Capitalei este specifică actualei guvernări. Forma invocată de prefect nu este publică, deci nu este supusă unei dezbaterii largi şi transparente decât poate cu excepţia forurilor interioare ale PDL-ului.
Propunerea prin care mai întâi organizăm administraţia Bucureştiului după care, printr-o lege separată, organizăm regiunea Bucureşti – Ilfov, este lipsită de orice simţ practic. Este ca şi cum renovezi o cameră şi după, hotărăşti să renovezi tot apartamentul!
Din declaraţia prefectului reiese interesul crescut al PDL pentru alegerea şi împărţirea viitoarelor posturi şi a resurselor financiare, care în cazul Primăriei Municipiului Bucureşti reprezintăcirca 35% din PIB-ul României; mai mult decât atât, se urmăreşte chiar eliminarea posibilităţii ca decizia privind destinaţia fondurilor să se facă de către factorii deliberativi aflaţi mai aproape de comunitate.
Practic, în loc să pornim de la principiile descentralizării şi subsidiarităţii, folositoare cetăţeanului, constatăm că PDL-ul, prin reprezentantul guvernului Boc în teritoriu, caută soluţii de centralizare a deciziei, astfel încât banii publici să fie direcţionaţi “bine”.
Încă de la emiterea Ordonanţei de Urgenţă nr. 63/2010 a Guvernului României referitoare la finanţarea administraţiei publice locale şi politica de personal, atrăgeam atenţia că momentul aplicării prevederilor acesteia în adminstraţia municipiului Bucurestiului va fi consemnat ca un moment negru al adminstraţiei. Această ordonanţă, contestată de către noi, liberalii bucureşteni, la Avocatul Poporului şi implicit la Curtea Constituţională conţine grave atingeri aduse principiului autonomiei administraţiei publice locale, având un impact negativ asupra funcţionării autorităţilor publice locale. O să îmi permit să vă prezint câteva din observaţiile mele pe marginea acestei ordonanţe. 1. Ordonanţa de urgenţă face referire la aspecte de natură organică, intrând astfel în atribuţiile specifice Parlamentului. 2. Se încalcă articolul 121 din Constituţia României referitor la principiile descentralizarii şi autonomiei locale. 3. Decizia de reducere a personalului din administraţia publică intră în contradicţie cu prevederile Codului Muncii, fapt ce va duce la zeci de mii de procese cu statul român în care salariaţii, pe baza cazurilor din jurisprudenţă, au mari şanse de câştig. 4. Anexele referitoare la dimensiunea populatiei sunt inexacte, în sensul consemnării unui număr cu mult diminuat, populaţia sectorului 6, spre exemplu, fiind semnificativ mai mare în realitate. De precizat este faptul că în funcţie de mărimea populaţiei se determină numărul de angajaţi ai administraţiei publice locale. 5. O serie de factori care determină mărimea administraţiei locale nu sunt luaţi în considerare deloc. Caz concret în sectorul 6 unde există un centru studenţesc de circa 25.000 persoane, alţi locuitori cu vize de flotatnt – circa 10.000 persoane, persoane până în 18 ani – sub 10% din populatia cu drept de vot). 6. Reducerea cu peste 800 de persoane a personalului din administraţia publică sector 6 va bloca total sau parţial unele activitati. Ce poţi face cu oameni mai puţini şi mai prost plătiţi? Din acest moment nu mai putem vorbi despre calitatea serviciilor publice, iar şpaga va fi la mare căutare. 7. Externalizarea unor atribuţii ale primăriei de sector către societăţi private, pe fondul diminuării de personal, se va face cu siguranţă la costuri mai mari de cât cele actuale.
Concluzii: administraţia locală sector 6 blocată, cheltuieli pentru furnizarea serviciilor publice mult mai mari, încurajarea şpăgii de subzistenţă, disponibilizarea a 800 de persoane cu implicaţii directe asupra familiilor acestora, creşterea infracţionalităţii, toate acestea, multiplicate la nivel de ţară, fiind efectele caracteristice guvernării Băsescu-Boc.
A apărut de curând un sondaj menit să vadă opinia populaţiei în legătură cu perioada comunistă. Mă aşteptam, ce e drept, ca procentul nostalgicilor să fie destul de mare, însă nu îmi imaginam ca 45% dintre români să regrete perioada comunistă. Ar fi uşor de înţeles procentul mare dacă ar fi fost chestionaţi doar cei peste o anumită vârstă care acum se adaptează cu greu stilului de viaţă “democratic” şi “capitalist”. Rigorile unui sondaj reprezentativ impun însă o selecţie atentă a eşantionului de persoane cărora li se aplică chestionarul. Cu alte cuvinte, acest procent de 45% din populaţia ţării înglobează şi alte categorii sociale decât pensionarii, printre care şi tinerii. Profilul nostalgicului comunist este: a trăit în comunism cel puţin 20 de ani, se adaptează cu greu unei societăţi cu reguli neclare, are o situaţie financiară precară, nu îşi găseşte un loc de muncă prea uşor, aşteaptă ca statul să îl susţină permanent, are un nivel mediu spre scăzut de înţelegere şi cunoştinţe despre societate şi, nu în ultimul rând, este extrem de dezamăgit de politică şi politicieni. Din punctul meu de vedere, vina pentru aceasta situaţie este în parte individuală (pentru că depinde doar de noi să cunoaştem ce a însemnat perioada comunistă, depinde doar de noi să ne adaptăm unei ritm de viaţă extrem de dinamic şi imprevizibil), dar în egală măsură aparţine şi sistemului social în care trăim (sistemul educativ ineficient, alimentarea permanentă a mentalităţii de “asistat social”, existenţa unor reguli aplicabile doar pentru unii şi profitabile pentru alţii etc). În momentul în care spun sistem social mă refer în primul rând la stat. Inevitabil, când zici stat, te gândeşti cine îl conduce. Din acest punct de vedere România a fost până în 2008, republică parlamentară, deci Parlamentul, în calitate de creator de reguli nu şi-a făcut treaba bine – nu a făcut reguli destul de bune. După crearea regulilor, cineva trebuie să le aplice. Aici intervine guvernul şi tot ce reprezintă acesta: ministere, agenţii, prefecturi, judecătorii care interpretează regulile după bunul plac. În 2004 însă, a existat un moment “istoric” îndrăznesc să spun: momentul alegerilor parlamentare şi prezidenţiale când moştenitorii fostului partid comunist, deveniţi baroni ai banilor şi ai proprietăţilor publice, PSD pe numele lor, au fost învinşi. Încărcătura emoţională extrem de mare cu care a început guvernarea alianţei DA ar fi trebuit să dea de gândit Preşedintelui Băsescu. Miza era extrem de mare: o guvernare care să impună domnia legii asupra sistemului social. Ce a făcut Preşedintele? Nimic din ce ar fi trebuit să facă. A preferat să caute permanent, nod în papură guvernului Tăriceanu, întreţinând o stare conflictuală în societate. În final, odată cu alegerile generale din 2008, Preşedintele a reusit să îşi impună domnia şi asupra guvernului. Din acel moment republica parlamentară a devenit republică prezidenţială de facto. Peste sistemul social a venit şi o puternică criză economică. Categorii sociale importante au fost manipulate să se învrăjbească între ele. Răspunsul guvernului prezidenţial a fost dur, haotic şi a aruncat în disperare şi sărăcie milioane de români. Din şirul acestor măsuri, ultima se referă la reducerea numărului de prefecţi, secretari de stat şi instituţii aflate în subordinea guvernului. Şi în acest caz constatăm aplicarea unui principiu comunist: rotaţia cadrelor. Vedem cum secretari de stat sunt mutaţi pe funcţii de consilieri, prefecţi pe funcţii de inspectori şi aşa mai departe. Ce se întâmplă? Se întâmplă că oameni apropiaţi de PDL şi de guvernare sunt protejaţi. Curat clientelism politic. În acest timp cheltuielile de la bugetul de stat au crescut în primele 6 luni din 2010 cu 6% faţă de aceeaşi perioadă a anului trecut. Se vede treaba ca e criză doar pentru unii. Pentru toate acestea, sunteţi vinovat tovaraşe Băsescu!
