Priorităţile anului 2011

Începutul de an este un moment prielnic pentru ca fiecare dintre noi să îşi stabilească propriile priorităţi. Cred că ar  trebui să ne propunem ţinte cât mai îndrăzneţe, pentru a avea cel puţin realizări bune.
 

Eu, în plan personal, îmi doresc în primul rând să fiu sănătos, să mă bucur de prezenţa prietenilor, să îmi revăd sora plecată din ţară de foarte mulţi ani, să îmi cunosc nepoţeii şi să am alături de mine bunii mei părinţi; şi de ce nu, să îmi întemeiez o familie în adevăratul sens al cuvântului.
 

Profesional pot spune că doresc să îmi continui evoluţia din ultimii ani. Îmi doresc, în calitate de reprezentant al cetăţenilor din cartierul Militari, ca prin tot ceea ce fac să le ofer speranţa că în ţara asta lucrurile pot reveni la starea de normalitate, de decenţă. Îmi doresc ca acţiunile mele să contribuie la schimbarea acestui sistem disfuncţional de care profită o mână de băieţi deştepti; îmi doresc ca cetăţenii să devină adevăraţii beneficiari ai democraţiei. 

Şi, ca oricare om interesat de comunitatea sa, îmi doresc ca anul 2011 să reprezinte fundamentul pregătirii mele pentru ocuparea unei funcţii de natură executivă, astfel încât deciziile ce pot aduce beneficii reale şi imediate cetăţenilor sectorului 6 să depindă de mine în mod direct.  

Cred că fiecare dintre noi are foarte multe idealuri pentru care trebuie să lupte. Fie că este vorba de planul personal, profesional sau social, doar o atitudine de luptători ne va face să fim mai aproape de îndeplinirea obiectivelor.
   

Viitorul copiilor nostri e cel mai important!

De cate ori ies sa vorbesc cu cetatenii din Colegiul 27 – Militari, ma izbesc de cele mai multe ori de aceeasi problema. Oamenii sunt ingrijorati pentru copiii si nepotii lor. Si e normal sa fie asa.

M-am intalnit deunazi cu o doamna care se plimba cu nepotelul. Afland ca sunt candidat la Camera Deputatilor in Colegiul 27, a intrat bucuroasa in vorba, pentru ca avea ocazia sa spuna cuiva ce probleme o framanta. Nepotelul ei e cel mai important. Si vrea sa ii ofere ce e mai bun. Din pacate, autoritatile nu ajuta deloc. De fapt, mai multe probleme creeaza. Mi s-a plans de locurile de joaca. De spatiile mici si periculoase. De nisipul care este atat de daunator pentru copiii mici. Leagane stricate. Mi-a dat exemplul unui tobogan care la coborare avea o placa de beton si un copil neatent putea oricand sa pateasca ceva. I se citea tristetea in ochi si mai ales ingrijorarea.

Ce ii spui unei inimi de mama si de bunica ? Cum o linistesti ? Cum sa te uiti in ochii ei, sa ii promiti ceva si sa nu faci ? Cred ca cei din administratia locala ar trebui sa vorbeasca in fiecare zi cu o mama sau bunica. In momentul acela, poate si-ar tine promisiunile. In fata unei asemenea ingrijorari, semnezi un contract cu tine insuti. Si il respecti.